In primele pagini ale romanului american “Pe aripile vantului”, rasfatata Scarlet O’Hara isi persifleaza curtezanii: Ma plictisiti cu razboiul vostru. Toata ziua vorbiti de razboi. Nu va fi razboi niciodata. N-am pus ghilimele fiindca citatul, care se preteaza la o inramare in virgule, e aproximativ. O trista, vitala, ametitoare poveste americana. Voi face crochiul unei povesti arabe, nescrisa inca.
Bagdad, acum doua decenii si ceva. Particip, alaturi de numerosi poeti din toata lumea, la un festival de poezie. Proprietari de latifundii imaginare, de pe toate meridianele, expun, la Babilon, sub forma rostirilor in limba materna, productele fanteziei si trairilor lor adeseori abisale. Bagdadul, cu minaretele si mausoleele lui din vremea califilor medievali, randuit pe malurile Tigrului, construia, pentru mine, spectacolul fascinant al unei lumi cu desavarsire straine. Aici am cunoscut-o pe Rashidah, poeta a tarii gazda. Ciudat, festinul de metafore mondial, cu o solida reprezentare din lumea araba, aduna la aceasta olimpiada de cuvinte putine femei. Un cor de barbati lunatici, ursuzi, ciudati monopoliza artizanatul din surcele de salcie sau lemn de mahon al bijuteriilor fabricate in cap. O poetesa din Egipt, invelita toata in pelerine si broboade, reprezenta metaforele Nilului. Din tara gazda, poeta Rashidah Allugayli facea nota discordanta intr-o populatie obositor de masculina. Fara carpe pe cap, cu o fusta europeneasca, parea mai degraba de-a noastra. |ineam atunci, in SLAST, o rubrica de interviuri cu mari poeti ai lumii. Un evreu, o nemtoaica, un japonez, un american, o cipriota din Ciprul grecesc, o bulgaroaica au fost primii interlocutori intr-o rubrica intitulata “Cum infrunta poezia sfarsitul de mileniu”. Dialogam, cu poetii lumii, despre moartea sensibilitatii si instrainare. I-am spus Rashidei ca as vrea sa-i solicit un interviu. Era primul poet arab intalnit. Va trebui sa stam de vorba o ora-doua, in afara programului. Ne aflam la Babilion, langa pietroiul cu inscriptia Codului de legi al lui Hammurabi, cea mai veche – 1800 de ani inainte de Hristos – inscriptie cuneiforma care consfinteste intre altele proprietatea privata. M-am trezit cu ea la hotel. In lumea araba vizitarea unui barbat la hotel este aproape o crima. Interviul meu a pornit de la acest amanunt. Eu, mi-a povestit Rashidah, sunt fiica unui procuror care a studiat in Europa. Cand eram eleva de liceu eram singura care iesea pe strada cu colegii, baieti si fete, in costumatie netipica lumii noastre. Vara ne scaldam impreuna in apele Eufratului. Rudele tatei i-au cerut sa ma dezmosteneasca, fiind o rusine pentru familie si Islam. Tata nu m-a dezmostenit. Mi-a incurajat fronda.
La Festivalul “Eminescu” din Romania, consumat o parte la Ipotesti, a venit si poeta din Irak. A recitat, in stilul straniu al arabilor (isi declama in octave inalte poemele) cateva poezii pe treptele casei de la Ipotesti. A pastrat o dragoste nemarginita pentru Romania. Mi-a scris numeroase scrisori. Eu sunt, din pacate, orfan la capitolul epistolar. Nici mamei nu i-am scris din armata o carte postala. Uneori mi-a trimis ziare cu poemele mele de dragoste traduse de ea in araba. Nu recunosteam decat poza mea. In rest, o caligrafie de arabesc.
Ce-o fi facand Rashidah? Ea nu-i vinovata pentru Saddam. La Bagdad n-am intrebat-o nimic despre ceea ce eu credeam a fi “mai Ceausescu decat Ceausescu” (pozele dictatorului erau in fiecare pravalie, ocupand un perete, pe fiecare bloc, de dimensiunea a zece etaje), peretii ne ascultau. Urechile securitatii lui Saddam cresteau ca brusturii din tufisuri. Sunt, prin tara mea, aliat in razboiul anti-Saddam. Aveti grija insa ce faceti cu Rashidah. Nu va voi ierta niciodata si nu ma voi ierta niciodata daca o ucideti
(pentru cotidianul "Romania Libera")
(click here)